„Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?!”

Publicat la: 14:07 - 12.01.2016 de Yorick

valentinPe 13 ianuarie se împlinește un an de când Valentin Nicolau a murit, absurd, într-o seară de marți. Vă oferim monologul „Joi la două”, scris în urmă cu ceva vreme, ca o pagină dintr-un jurnal imposibil, ca o poveste despre sine și despre oricine altcineva, ca o premoniție, ca un strigăt. „Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?!”

Un bărbat matur, uşor fanat, într-o cameră mobilată sumar, dar plină de convivi nevăzuţi, cărora are să le mai spună ceva.

– Alo, 112, cine-i acolo?… Aici sunt eu. Aveti şi echipă de descarcerare?… Şi poliţie?… Atunci veniţi să-mi arestaţi soţia fiindcă e urâtă, proastă, rea de gură şi ascunde băutura de mine!… (Lasă din mâini telefonul pe care nu l-a folosit.) Asta s-a întâmplat mai devreme, dar eu nu sunt însurat şi nici măcar alcoolic! Au venit şi au luat-o… I-au luat şi fotografiile ca să nu-mi mai aduc aminte de ea, dar eu le am pe toate în cap şi ei nu ştiau, aşa că pot oricând să-mi aduc minte de iubitele mele. Când am luat-o de nevastă nu era nici urâtă şi nici slabă la minte… La plecare mi-au spus că joi la două sunt pregătiţi şi să nu-mi fac griji, totul va fi bine… Doctoriţa de pe salvare a vrut să-mi ia tensiunea şi a insistat să-mi dea nişte pilule, dar eu mă simţeam excelent. Nu mai beau, nu mai fumez. De unde suspiciunea asta?… Mai bine scoteam limba la ea, ar fi văzut că sunt sănătos tun. Că am dreptul şi eu să beau un păhărel ca oamenii normali. Şi mai bine ar fi fost să-i bag mâna în chiloţi că asta sigur o convigea, dar la Salvare lumea sună întruna şi nu puteam să-i las să aştepte. Oamenii au probleme, au urgenţe, nu sunt toţi ca mine. Aşa m-a învăţat pe mine viaţa!… Pe urmă au început să sune la uşă. Credeam că erau doar curioşi de au venit atâţia, dar ei erau îngrijoraţi că sunt bolnav. Vecinii mei îngrijoraţi?!… Doamna de deasupra mi-a adus bomboane, dar nu a vrut să mi le lase, ca nu cumva să am şi diabet şi m-a rugat insistent să mă bucur de toate şi de tot, cât mai e timp până joi la două. Dar eu nu aveam cum să fac diabet fiindcă plecasem deja la serviciu şi vecina a sunat la uşă în zadar. Întotdeauna am plecat prea devreme sau am ajuns prea târziu. Lumea nu ştie, dar diabetul e o boală perfidă. Am învăţat asta pe pielea mea… Colegii de serviciu ştiau şi ei ceva, mai degrabă bănuiau, că aşa sunt colegii. Şi se purtau foarte drăguţ, de parcă aveau nevoie de ceva de la mine. Mi-au adus flori şi vorbeau mult şi aiurea. Nu m-am putut abţine să nu le spun că sunt făţarnici, că nu era ziua mea şi nu aveau nici un motiv să fie amabili cu mine. S-au fâstâcit şi mai tare, au vorbit mai mult şi m-au pozat cu bliţ de o să-mi iasă ochii roşii ca la beţivi, aiurea!, iar Şefu mi-a spus că o să primesc o primă. Pentru ce, mă rog?! – am replicat indignat, că şi când am muncit ca un animal nu mi-ai dat nici măcar o vorbă bună… S-a bâlbâit şi-a pus-o pe seama conducerii care, vezi Doamne, mă apreciază de nu mai poate şi vrea ca măcar până joi la ora două să simt asta din plin, că de avansat e prea târziu ca să mai aibă rost, pe când o primă mai e timp să fie cheltuită… Dar conducerea companiei e în vacanţă, e naibii ştie pe unde, aşa că şi eu ieşisem în afara oraşului să iau o gură de aer proaspăt. Numai cine nu a condus oameni nu ştie ce greu e să iei decizii pentru alţii. Dar cel mai greu e să iei decizii pentru tine. De unde să ştiu eu ce e mai bine pentru mine?… Am învăţat că mai bine le amâni până se rezolvă de la sine. La motelul unde am tras, nimeni nu vorbea de afaceri, de serviciu, deci nici de prime sau de avansări. Toată lumea era preocupată de meteo, de preţuri şi de mine – fiecare mă consola cum ştia el mai bine. Foarte drăguţi provincialii, în general, dar ăştia întreceau toate aşteptările. Mi-au dat camera, masa, balansoarul, toate cele, cele mai bune. Mă mângâiau, chiar, şi au zis că până şi-ntr-o zi de toamnă ca aia, în loc să plouă mocăneşte, soarele ardea duios, pentru mine, ca să mă bucur câtă vreme mai e până joi la două. Dar terminaţi odată cu „joi la două”! Iar ei, sfioşi, cu ochii în pământ, mă îmbărbătau spunându-mi că „asta e, joi la două o să mori, noroc că e timp bun”. Ei, şi?! Nici nu mai era mult, că nu mai apucasem să-mi fac bagajul şi să plec în afara oraşului să iau o gură de aer, aşa că am rămas acasă, chiar dacă mi-era foame. Oriunde aş fi, foamea îmi aduce aminte că trăiesc. Mănânc din ce în ce mai puţin, am renunţat la carne, că e greu de digerat şi-mi dă insomnii. Am învăţat să gătesc, pot să mă hrănesc şi singur! N-am nevoie să-mi dea lumea bunătăţuri. În tren, când mă întorceam de la motel, o bătrânică mi-a oferit plăcintă cu mere şi scorţişoară, câte bucăţi am vrut eu, nu ca în copilărie când trebuia să mă mulţumesc cu colţul, şi ăla ars. Înainte puteam înghiţi pe nerăsuflate orice, oricât. Devoram, lumea îmi părea insuficientă pentru foamea şi setea mea. Cu timpul lucrurile s-au inversat, mestec mult şi înghit puţin altfel lumea îmi stă în gât şi ferească Sfântul să-mi vină să dau afară tot ce-am înghiţit în anii ăştia. Asta i-am spus şi individului care a venit să-mi citească contorul de curent electric: „Domnule, nu mai consum ca odinioară dar plătesc mai mult!” Omul a scris cifra în caiet, m-a privit indiferent şi mi-a spus sec că joi la două trebuie să sting luminile, să scot totul din priză, ca să nu se consume fără rost.. Omule, n-ai învăţat că pe banii tăi poţi face orice?! Poţi irosi totul, ce vrei şi cum vrei!… M-am enervat şi am plecat în camera mea, să nu-i mai vă mutra aia indiferentă. Iar în tramvai, un student mi-a cedat locul pe scaun şi mi-a spus că, înainte ca taică-său să se ducă, s-au certat îngrozitor şi nu poate să-şi ierte asta, iar un domn serios, care s-a urcat în centru, a venit direct la mine, mi-a luat măsuri, mi-a arătat mostre de material şi mi-a zis că până joi la două sicriul va fi gata. La staţia următoare a coborât, sobru, tăcut şi fără să-mi fi cerut avans. Oameni buni, încetaţi, sunt sănătos tun, n-am de gând să dau colţul! Uite, mai e puţin şi a trecut şi prânzul. E joi şi eu mă simt minunat! Pentru că merg totdeauna pe jos, nu folosesc niciodată, dar niciodată, transportul în comun. Şi când l-am folosit cu ce m-am ales? Toate sunt „în comun”, ce-mi aparţine mie cu adevărat? Amintirile?… Mă lasă memoria şi nimeni nu vrea să le ia în comun cu mine şi să-mi povestească când eu nu-mi mai amintesc. Iubirile?… Ca şi amintirile, doar dacă iubitele mele nu vor trăi veşnic… Mă mişc doar în jurul casei, ca un satelit al meu propriu şi personal şi, fiindcă am devenit comod şi chiţibuşar nu mai suport aglomeraţia, prefer să stau închis la mine acasă, în bârlogul meu, în coaja mea… Am învăţat să trăiesc cu mine însumi. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc eu cu eu. Poate că lumea are dreptate când spune că am ajuns ursuz, că nu mai ştiu să mă bucur. Ei, aş! Ce m-aş mai bucura dacă aş putea! Nu-mi mai vine, nu mai am pornire. (Deschide o carte.) „Ştim că unu plus unu fac doi / dar eu şi cu tine / nu ştim, vai, nu ştim cât facem.” (Închide cartea.) Cine mai citeşte azi poezie? Nici eu nu mai citesc decât dacă literele sunt mari… Cartea e ca un fel de ieşire de urgenţă, scară de incendiu, uşă de fugă. (Aruncă pe masă cartea.) Oamenii se salvază altfel în zilele noastre. Şi asta nu se mai învaţă din cărţi. Nu se mai învaţă, se deprinde. Azi nimic nu se mai repară, totul se înlocuieşte… Iar despre iubiri… Contabilitate şi-atât! Viaţa devine un obicei pe care îl practici zilnic după ce te laşi de futut. Menţii un echilibru între amintiri şi aşteptări, între memorie şi planuri de viitor. Un spectacol care în fiecare dimineaţă se schimbă radical şi nu mă satur să-l contemplu. Starea de bucurie mi-o mai provoacă rar doar lucrurile cele mai mărunte… Dar eu am atâtea amante, de nu le mai ştiu numărul! Era să spun „de nu le mai fac faţă”, dar aş minţi. Uneori, noaptea, încerc să-mi aduc în memorie un chip de femeie la care să tânjesc, un trup pe care să-l doresc. Inventariez, ce vă spuneam, contabilitate!, şi, ori m-am culcat cu toate care-mi vin în gând şi nu-mi mai trezesc nimic, ori am senzaţia că astea mai tinere îmi vor vorbi cu „dumneavoastră”, iar asta mă scoate din fire. E groaznic să nu te mai poţi înfierbânta nici de unul singur, cu nălucile tale… Oribil e că şi pe zi se-ntâmplă la fel. „Nici nu aveţi părul alb” – mi-a zis o domnişoară, mai adineauri, crezând că-mi face un compliment… De fapt, primesc într-una sms-uri cu texte deochiate, mesaje fierbinţi, de la tot felul de tinere sau mai coapte domniţe. (Citeşte un mesaj pe telefonul mobil.) Unora le răspund, decent: „Dragă, îmi pare rău, dar la două nu se poate!” (Aruncă telefonul.) „Şi dacă mor, iubirea-mi cui o las?”… Poezie siropoasă! Am cunoscut oameni cărora li se-ntâmplă tot timpul romane. Lor trebuie să le asculţi povestea de la un cap la altul, dacă vrei să pricepi ceva. La viaţa mea mă gândesc ca şi cum aş intra la cinematograf în mijlocul unui film. Oare la un moment dat totul va avea un rost? Întâmplările fără sens m-au învăţat că viaţa are un sens… Joi. Aproape, două. Mai bine-mi scriu testamentul. Avocatul m-a sfătuit de mult, mi-a zis că aşa e înţelept. Dar să fii avocat e înţelept?! – mi-a venit să-i replic, dar nici să mă cert acum cu toată lumea nu se face, că pe urmă e nevoie de timp să mă împac…. (Ia hârtie şi începe să scrie.) Testament. Dacă voi muri… (Aruncă stiloul şi se ridică în picioare.) Mă iau după toţi ăştia care vor să-mi bage în cap că… Putem opri timpul, dacă ne mişcăm în ritm cu viaţa! Învăţătură veche… (Deschide laptopul.) O groază de e-mailuri! Doamne, cum v-aţi gândit voi la mine!… (Citeşte de pe ecran.) Ce mult mă apreciază… – vai, ce surpriză!… Vrea să-mi ofere tot ce e mai… – mă copleşeşti!… Cât de de dor i-a fost de mine… ce mult m-a iubit… – dar nici eu nu i-am spus că am iubit-o! Abia în astfel de momente ratezi cu adevărat. Ce nu am trăit netrăit rămâne!… Învăţătură mereu nouă! (Rămâne pentru o clipă visător, dar reia lectura.) Hopa! O nouă aplicaţie numită „If I Die” îţi poate posta mesaje de adio pentru prieteni şi familie pe peretele tău de Facebook… Tu vei fi cel ce îi va surprinde pe cei dragi şi după trecerea în nefiinţă. Trebuie întâi să instalezi aplicaţia, apoi să înregistrezi mesaje de adio, filmate sau scrise. Pe urmă le încarci şi desemnezi trei persoane de încredere care să-ţi confirme moartea. În cazul în care acest lucru se va întâmpla, aplicaţia postează pe contul tău ultimele tale mesaje adresate prietenilor virtuali, care te pot jeli, tot online, şi pot da un ultim „Like” postării tale… (Ridică ochii din ecran.) Trecere în nefiinţă?! Şi cu nemurirea sufletului cum rămâne, măi deştepţilor?! Cine v-a învăţat pe voi aiurelile astea?!… (Închide laptopul.) Trei persoane de încredere? Mai am doar un prieten şi ăla, vorba lui, trăieşte în secolul trecut, adică să nu audă de Facebook şi alte de-astea. Îl tachinez mereu şi-i spun că e „moş”, îl iau peste picior că nu mai merge la dame, iar el devine invidios pe mine că eu sunt mai tânăr, chiar dacă el e mai mic cu trei ani ca mine. Mai are timp… M-a sunat mai adineauri să mă întrebe dacă nu am chef de o orgie ca pe vremuri: mâncare multă şi grasă, băutură gârlă, femei darnice şi pofticioase… Parcă nu era în toate minţile, a uitat că trebuie să ţină regim. Când i-am adus aminte, mi-a spus că e conştient, doar că voia să-mi facă o plăcere şi s-a scuzat că nu şi-a dat seama să mă fi sunat cu o zi înainte, miercuri, căci azi la două… Eu bănuiesc că a făcut-o intenţionat azi, ieri aş fi putut accepta invitaţia şi atunci nu mai avea pe unde să scoată cămaşa. Măi, prietene, nu te lua după ei! Ăştia tot timpul vor să mă înveţe cum să trăiesc… (I se face frig şi îmbracă un pulover.) Înainte, vara, când veneau căldurile îmi spuneam „să vină odată iarna!”, mă şi mutam cu mintea la zăpadă sau măcar la răcoarea toamnei. Prezentul era ceva ce trebuia musai sărit, pentru a ajunge mai repede la viitor. Ce fascinţie e în viitorul ăsta şi când colo!… Voiam să ajung mai repede să-mplinesc paişpe ani, ca să-mi iau buletinul, apoi optşpe, ca să fumez cu părinţii de faţă, să termin mai repede facultatea ca să fiu pe banii mei, să-mi iau maşină, să, să… Ora două e în viitor, încă… Să, să… nu ne grăbim. Astăzi verile nu mi se mai par nesfârşit de multe, nici vara nesfârşit de lungă. O trăiesc dorindu-mi să se scurgă cât mai încet… Dar ea se răzbună că am gonit-o de atâtea ori şi fuge, fuge… (Se uită la ceas.) Mai e puţin, foarte puţin. Să fug?… (Se aud uşi trântite, scări coborâte în fugă, maşini frânând, trenuri, avioane etc.) Oriunde aş fugi, tot ora două va fi. Şi m-a luat aşa o stare de nelinişte, ca atunci când am primele întâlniri cu o nouă iubită. Oricât ar trece anii, întâlnirea cu o femeie dragă îmi provoacă aceleaşi emoţii, ca un gol în stomac, respiraţia o ia razna, freamăt privind în toate părţile să o surprind venind, nările mi se deschid adulmecând adierea care o precede, muşchii-mi vibrează… Ce minunată-i aşteptarea răsplătită cu o îmbrăţişare. A spune cuiva „te iubesc” înseamnă să-i spui: „n-o să te las să mori niciodată!”. De asta sunt sigur… (Se uită la ceas.) A trecut, e două şi ceva… (Se aud voci care strigă.) Ce v-a apucat, de ce mă ameninţaţi?! (Telefonul sună, de fapt sună mai multe telefoane. Se aud bătăi în ferestre, în uşă, din ce în ce mai multe şi mai insistente. Se bate în toate ferestrele şi în toate uşile. Vociferările cresc.) Ce sunteţi aşa de furioşi?! De ce repetaţi întruna că trebuie, trebuie?!… Liniştiţi-vă!… Ce-aveţi cu mine?! (Pentru sine.) Să fug? Ăştia sunt în stare să mă… Unde să mă ascund, Doamne?! (Casa e zguduită ca la un asalt teribil.) De ce trebuie, trebuie?!… De ce trebuie?!… De ce?! (Cu glas tare, încercând să acopere vacarmul.) Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?!

Tags:


Comments are closed.