Elizabeth Swados: „Forța muzicii a fost întotdeauna o amenințare pentru bărbați”

Publicat la: 14:02 - 12.01.2016 de Dana Ionescu

Swados2„Nu rămâne nimic/ doar o bucățică de tămâie veche/ lângă cenușa ta“. E un haiku scris de Elizabeth Swados în 2012, care se poate citi și acum pe blogul artistei. În 2016, pe 5 ianuarie, când s-a stins din viață, în urmă ei a rămas însă mult mai mult. Enorm, spun artiștii care au lucrat nu ea, nu atât spectacole și muzică, cât un fel de a vedea lumea, teatrul și suferința, căci cu ea s-a luptat toată viață.

În forme abstracte sau foarte concrete, biografice sau artistice, suferința a modelat întregul destin al lui Liz Swados, compozitoarea care a câștigat recunoașterea pe Broadway cu un spectacol care nu era făcut pentru Broadway, ci pentru o comunitate restrânsă de liceeni și tineri. Pe de o parte, suferința fără nume și fără cauză care a plutit în familie. De la fratele schizofrenic, stins din viață la 36 de ani, Liz Swados a învățat că arta poate să te vindece și să te facă să te simți viu, cum ea însăși mărturisea. De la mama, actriță învinsă de depresie, care a sfârșit prin a se siuncide, a rămas și cu gustul pentru teatru, și cu sentimentul că moartea îi suflă în ceafă în fiecare clipă. De altfel, groază și fascinație, moartea a fost personajul acela absent pe care cei care i-au văzut spectacolele l-au simțit și care i-au citit cărțile sau cel puțin au citit „My Depression: A Picture Book” l-au descoperit. Pe de altă parte, suferința provenită din ororile istoriei: războiul din Vietnam, rasismul sau… kitsch-ul.

Broadway – început și sfârșit

În 1978, Liz Swados, care avea să devină autoarea muzicii din multe spectacole importante în deceniile ce vor urma, era un fel de copil-minune. Nu avea nici treizeci de ani când spectacolul ei „Runaways” a cucerit Broadway-ul, care a luat imediat producția de la Public Theatre și s-a trezit cu patru nominalizări la Premiile Tony: cel mai bun scenariu, cea mai bună muzică, cea mai bună regie și cea mai bună scenografie.

Dar succesul n-a îmbătat-o atât de tare, încât să rămână pe Broadway. Dimpotrivă, a hotărât că are mult de descoperit departe de el și și-a început călătoria. Liz Swados n-a fost doar compozitoare, regizându-și adesea propriile texte, căutând noi căi de a „vindeca” spectatorii prin teatru și de a face un alt fel de muzică de teatru. Între Biblie și Alfred Jarry, între pace și război – războiul din Vietnam, temă pe care a compus remarcabil, războiul cu prejudecățile care au vânat-o toată viața, războiul cu piața industriei de spectacol și mai ales războiul cu propriii demoni etc. –, și-a găsit o cale a ei în artă, într-un secol deloc cuminte și deloc plictisitor.

Întoarcerea la sacru într-o lume profană, obsesie a atâtor creatori contemporani, i-a conturat drumul fără să se constituie într-un punct dintr-un manifest personal. Într-o lume în care inocența nu mai e posibilă, omul, captiv într-o biologie care îi este, în cele din urmă, fatală, artista a căutat câțiva zeci de ani să fugă de demonii propriii și să descopere inocența în care credea cu disperare. În 1980, a făcut-o pornind de la „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll, transformând cartea într-o spectacol feeric cu Meryl Streep, care tocmai se pregătea să devină… o stea. Și nu, nu s-a mai întors pe Broadway decât foarte rar și atunci ocazional.

A compus muzică pentru mai multe adaptări scenice ale cărților biblice, dar și pentru montări după clasici. Printre ele, celebra „Livada de vișini” de A.P. Cehov, montată de Andrei Șerban la Lincoln Center și poate și mai celebra „Trilogie Antică” de la La Mama. Mai târziu, în „Jabu”, a reinventat viața lui Alfred Jarry, întorcându-se la nonsens, pe care-l descoprise întâi la Lewis Carroll, și lăsându-se fascinată de absurd și grotesc.

Swados„Să compui un solo pentru tobă nu e tocmai ceva foarte feminin!”

„Mi-au trebuit cincisprezece ani ca să scap”, spunea artista, „să conving că sunt bună, deși eu nu voiam să conving pe nimeni de nimic”. „Nimeni nu credea în talentul meu și ziceau că am noroc că mă culc ori cu Joe Papp, ori cu Garry Trudeau (cunoscut artist vizual și producător cu care a colaborat – n. red.). Pur și simplu nu credeau că fac de una singură ce fac. Fabulau că până la 35 de ani nici nu am știut să citesc notele muzicale, dar că am o ureche muzicală extraordinară, ceea ce îi îngrozea. Se întâmplă, când invidia e enormă. Când am făcut un spectacol despre Vietnam („Dispatches”) și s-a întâmplat ca muzica să fie foarte bună, au tăbărât pe mine: nu avem niciun drept să fac un spectacol despre Vietnam”. De ce atâta neîncredere, reticență sau chiar ostilitate? Și de ce atât de repede? O întrebare inevitabilă, la care artista a răspuns astfel: „Forța muzicii a fost întotdeauna o amenințare pentru bărbați. Muzica e o forță foarte profundă, nerostită, nonverbală și ideea că o femeie poate face așa ceva e și amenințătoare, și neplăcută. Să compui un solo pentru tobă nu e tocmai ceva foarte feminin!”

Talent de neînțeles pentru industria entertainmentului, personalitate de nedescifrat pentru o mulțime de colegi de breaslă, unii deloc anonimi, Liz Swedos a reușit, dincolo de spectacole, scenarii și partituri, să propună un alt fel de a gândi muzica de teatru. Încălcând reguli vechi și limitative, scrise și nescrise, s-a lăsat purtată de obsesia tăcerii și a muzicii naturii, a sunetelor pe care numai ea le poate crea. A călătorit, a explorat, a descoperit ființe minunate și le-a studiat tăcerile. Printre ele, regizorul Peter Brook, despre tăcerea căruia scria pe blogul ei acum câțiva ani: „Nimeni nu poate să tacă mai mult decât Peter Brook. Poate doar un mort, bineînțeles, dar și un cadavru ar scârțâi înainte ca el să clipească. S-a spus că Peter Brook e un geniu și un monoman excentric. Eu cred că e un aventurier și un explorator.”

Muzică și „oameni de toate culorile, mărimile și vârstele”

Pentru că nu-i plăcea musicalul, pentru că nu rezona cu teatrul pe care-l văzuse în copilăria petrecută în Buffalo, New York, printre oameni suferinzi, copilăria aceea de ale cărei amintiri a încercat toată viața să scape, Liz Swados a vrut altceva de la muzica pentru scenă. Influențată de Joan Baez și convinsă că mai mult decât face Bob Dylan în muzică nu poate face nimeni, a descoperit apoi muzica popoarelor și a rămas la ea, fie că venea din Bali, Africa, India sau America. „Muzica asta îmi spunea ceva, căci, pentru mine, era mai dramatică decât muzica de teatru și mai inteligentă decât muzica pop”, explica artista mai târziu.

Iar descoperirea n-a venit singură. Experiența și capacitatea de a pătrunde din ce ce în de mai departe în adâncul lucrurilor, al stărilor și al sunetelor i-au arătat lui Lis Swados uriașul, incomparabilul potențial artistic al copiilor, al tinerilor și al amatorilor. Pentru copii a scris mai multe cărți și a făcut spectacole întregi, pe ei i-a adus pe scenă să cânte în producții mai mult și mai puțin cunoscute. Liceeni, adolescenți și studenți, amatori de teatru și anonimi i-au colorat muzica ani buni, creatorea fiind convinsă că teatrul nu se poate schimba decât atunci când pe scenă vor avea loc „oameni de toate culorile, mărimile și vârstele”. Cu studenții de la New York University și de la New School, unde a predat, lucra mult, dornică să descopere, nu să primească informații, într-o societate obsedată de informații și de celebritate, două bolii de care s-a molipsit și teatrul instituțional, care nu mai avea cu ce s-o atragă pe Liz Swados.

Inocența tinerilor și forța artei, cu puteri magice una asupra celeilalte, i-au asigurat o energie care îi alungau permanent sentimentul înnăscut că totul e în zadar. Fatalismul cu care s-a luptat a fost însă contrabalansat de dorința insațiabilă de schimbare. Ar trebui să trăim altfel, să fim altfel, să facem teatru altfel. Dar tocmai teatrul este una dintre acele căi prin care poți căuta cum, cum altfel. Și Liz Swados asta a făcut compunând, desenând, scriind scenarii și cărți, regizând spectacole într-o lume în care a refuzat foarte ușor comercialul, pentru că simplul motiv că „valorile” lui nu o interesau. Arta a salvat-o, după propria ei mărturisire, iar ea i-a întors serviciul în cel mai nobil mod cu putință.

Tags:


Comments are closed.