Un an fără Valentin Nicolau pe pământ

Publicat la: 14:04 - 12.01.2016 de Monica Andronescu

valentin1Acum un an, mai avea de trăit o singură zi. Și avea o mie de planuri și de vise, pentru care însă nu știa atunci că nu va mai avea timp. Sau poate că da. De câteva luni bune trăia în „Basmania”, o carte cu totul altfel printre scrierile lui, o carte care azi, la distanță de un an, mi se pare perfect premonitorie, o carte despre care spunea mereu că i-a fost dictată.

Pe 13 ianuarie 2015, seara, târziu, mergeam spre casă și de-abia așteptam să ajung să-i fac ultimele corecturi pe „Basmania”, o variantă pentru copiii sub 9 ani, simplificată, pe care își dorea să o publice curând. Însă la ora aia, el deja nu mai era. Citeam Basmania atunci când mi-a apărut în față, pe Facebook, o lumânare pusă la el pe pagină cu vestea că a murit.

A trecut un an de atunci. Un an în care, aici, pe pământ, lucrurile au mers mai departe, un an în care lucrurile pe care le-a construit au continuat să existe. Un an în care textele lui dramatice au avut parte de spectacole și pe care i-ar fi plăcut să le vadă. Un an în care au ars multe lumânări pentru el. Un an în care s-a vorbit mai ales despre calitatea lui de manager al TVR, dulcea lui otravă din ultimii ani.

Eu aș vrea să vorbesc însă acum, după un an, despre calitatea lui de scriitor, o calitate pe care de multe ori funcțiile publice i-o umbreau. Asta pentru că întotdeauna, cât timp l-am cunoscut eu, a căutat în o mie de direcții și nu s-a oprit niciodată la a fi o singură persoană. Și totuși, nimic nu-i era de ajuns. Era manager de editură, scria teatru, voia să scrie roman, dar nu avea răbdare, scria poezie, scria editoriale politice, până când lumea politică l-a scârbit atât de tare și s-a oprit, era geolog, avea studii începute de teologie, condusese TVR, era obsedat să creeze, să înființeze, să facă să existe lucruri. Dar nimic din toate astea nu-i era de ajuns. Cumva, toate îi erau prea mici. Căuta ceva cu febrilitate, cu nervozitate, cu un fel de disperare și de înnegurare, care i-au fost alături în ultimele luni. Ultimele aproximativ șase luni în care a scris „Basmania. Răspântia gândurilor” și piesa „Oriunde mă duc, numai de mine dau”. Pe prima a scris-o cu seninătate și bucurie și febrilitate. Pe cea de-a doua, cu chin, parcă vrând să se elibereze de ea.

„Basmania”, în schimb, era lumea în care trăia de-atunci. Mi-a scris într-o zi: „Trebuie să înțelegi că asta nu e o poveste oarecare. Va fi un proces de cunoaștere și pentru mine. De exemplu, astăzi am descoperit una dintre motivațiile Memoriei Putrede: recuperarea cioburilor de suflet – ai să vezi ce idee frumoasă…” Vorbea despre personajele din Basmania, de parcă îi erau mai aproape decât toți oamenii pe care-i întâlnea. Era sedus de ele și de farmecul lor. O adora pe Infanta Hlizita. Iar de Neica Nimeni (anti)eroul lui seducător, care trebuia să salveze lumea, vorbea ca și cum ar fi povestit de el însuși, în anii primei tinereți. Plănuia o călătorie lungă pentru Neica Nimeni, plecat să repare lumea și să pună la loc ceea ce era stricat de la bun început… acel bun început în care el era convins că ceva a fost defect: „Vorba vine bun început, că dacă era bun nu se ajungea la situația asta”.

Îi plăcea să se joace cu focul și-l atrăgeau teoriile blasfemice. Neica Nimeni, evadat din Basmania, mergea la începutul lumii și era pasager clandestin pe Arca lui Noe. Și urma să refacă toată istoria și să așeze la loc ce era ieșit din țâțâni. Dar mai înainte, la facerea lumii, atunci când lucrurile s-au împărțit în bine și rău, atunci când Lucifer a căzut – acolo îl tenta să ajungă. Să rescrie din perspectiva unei povești nevinovate marea taină a universului – o idee a cărei blasfemie era seducătoare, o mare taină păstrată sub cheie: la începutul lumii, Lucifer și Iisus au fost frați… Nu știu dacă ar fi ajuns s-o scrie vreodată, dar atunci când mi-a spus-o era fericit ca de o mare descoperire.

„Basmania” însă a rămas doar la început, iar paginile ei prevestesc mutarea într-o altă lume, presimțirea unui alt plan. Și am să mă las sedusă de teoriile biografiste… El, Împăratul Băsmuitorul cel Cumplit, trebuie să plece la Răspântia Gândurilor, acel loc teribil de unde nu e cale de întoarcere. Însă alter ego-ul lui, Neica Nimeni, se va întoarce de acolo, va reuși să spargă într-o zi cumpăna cerului, să evadeze și să se întoarcă din nou pe pământ. Iată finalul din „Basmania”!

„Răspântia Gândurilor e un loc de neînchipuit. De aceea nici nu-ți dai seama că te afli acolo. Poate doar senzația că ești la egală distanță de orice gând. Că nimic nu te mai gândește. Nimic nu-ți dă de gândit că ai fi putut ajunge acolo, căci în acel moment ai și trecut în altă parte. Gol, gol, gol… Niciun gând, nicio fărâmă de gând, nici umbra unui gând…”



Comments are closed.